Jurnalismul satiric. Granița dintre legalitate și defăimare

Întrebare: De mai mulți ani, postul nostru de televiziune difuzează săptămânal o emisiune de satiră politică. Programul conține secvențe video și audio prelucrate prin montaj, caricaturi și parodii ce reflectă comportamentul și activitatea unor persoane publice din clasa politică. Recent, redacția noastră s-a trezit cu o cerere prealabilă din partea unui politician care pretinde că, prin difuzarea programului umoristic, i-a fost lezată onoarea și demnitatea. Precizez că parodia viza omportamentul politicianului în campanie electorală.

Poate o redacție să prejudicieze onoarea și demnitatea unei persoane prin intermediul emisiunilor de satiră? Putem fi trași la răspundere pentru difuzarea acestui tip de programe?

Răspuns: În general, legea prevede^[1] trei situații când protagoniștii materialelor jurnalistice pot să pretindă că presa le-a lezat onoarea, demnitatea și reputația profesională. Este vorba despre cazurile când mass-media răspândește:

1. Relatări false cu privire la fapte^[2];
2. Judecăți de valoare^[3] fără substrat factologic suficient^[4];
3. Injurii^[5].

Așadar, mai întâi, protagonistul trebuie să identifice în ce categorie se încadrează relatările pe care le dezaprobă. Mai apoi, e necesar să demonstreze existența mai multor condiții^[6], cum ar fi caracterul defăimător, falsitatea/lipsa de substrat factologic al relatărilor și faptul că acestea permit identificarea sa.

Solicitările pe care persoana le poate formula în raport cu presa vor varia în funcție de încadrarea informației în una dintre cele trei categorii și pot include una sau mai multe dintre următoarele opțiuni: dezmințire^[7], rectificare^[8], replică^[9] sau exprimarea scuzelor^[10].

Revenind la jurnalismul satiric, precizăm că actualul cadru legal instituie un regim special de protecție în raport cu persoanele care își exercită libertatea de exprimare într-un stil umoristic. Astfel, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru stilul comic și pamfletistic dacă, prin folosirea acestui,a nu se induce în eroare publicul în privința faptelor^[11].

Genul umoristic și satiric permite, prin natura sa, un grad mai mare de exagerare și chiar provocare. Prin urmare, autorii și răspânditorii pamfletelor și parodiilor vor beneficia de protecție în litigiile cu privire la defăimare. Singura condiție necesară a fi respectată este ca publicul să nu fie dus în eroare cu privire la fapte.

Așadar, în situația de față, posibilitatea ca postul TV să fie tras la răspundere depinde de faptul dacă conținutul și mesajul parodiei difuzate, depășind semnificativ marja extinsă a admisibilului^[12] în jurnalismul satiric, a indus sau nu în eroare publicul în privința faptelor.

Rubrica Juristul Presei reflectă opinii juridice cu caracter consultativ și nu reprezintă o sursă autentică de drept. CJI nu poartă răspundere pentru prejudiciul suferit de către destinatarii consultației drept urmare a luării deciziilor bazate pe informația furnizată.

Rubrica „Juristul Presei” a fost lansată de Centrul pentru Jurnalism Independent cu scopul de a sprijini activitatea jurnaliștilor și a instituțiilor de presă, oferindu-le soluții juridice corecte, adaptate fiecărui caz în parte. În fiecare zi de vineri, puteți afla răspunsuri la chestiuni ce țin de apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale, accesul la informație, dreptul la viața privată, statutul juridic al organizațiilor mass-media, dreptul de autor etc. Răspunsurile oferite anterior în cadrul acestei rubrici le puteți găsi aici.

[1] Art. 7 alin. (1) al Legii cu privire la libertatea de exprimare: „Orice persoană are dreptul la apărarea onoarei, demnității şi reputației sale profesionale lezate prin răspândirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăților de valoare fără substrat factologic suficient sau prin injurie”.

[2] Fapt – eveniment, proces sau fenomen care a avut sau are loc în condiții concrete de loc şi timp şi a cărui veridicitate poate fi dovedită;

[3] Judecată de valoare – opinie, comentariu, teorie sau idee care reflectă atitudinea faţă de un fapt, a cărei veridicitate este imposibil de dovedit;

[4] Judecată de valoare fără substrat factologic suficient – judecată de valoare care se bazează pe fapte care nu au avut loc sau pe fapte care au avut loc, dar a căror expunere este denaturată până la falsitate;

[5] Injurie – exprimare verbală, scrisă sau nonverbală care ofensează intenționat persoana şi care contravine normelor de conduită general acceptate într-o societate democratică;

[6] Art. 7 alin. (2)-(3) al Legii cu privire la libertatea de exprimare: „(2) Persoana lezată prin răspândirea unor relatări cu privire la fapte poate fi restabilită în drepturi dacă informația cumulează următoarele condiții: a) este falsă; b) este defăimătoare; c) permite identificarea persoanei vizate de informație. (3) Persoana care se consideră lezată în modul stabilit la alin. (2) poate solicita rectificarea sau dezmințirea informației, precum și repararea prejudiciului moral şi material cauzat”.

[7] Dezmințire – infirmare a relatărilor defăimătoare cu privire la fapte care nu corespund realității;

[8] Rectificare – corectare benevolă, din proprie inițiativă sau la cerere, a faptelor care au fost prezentate greșit;

[9] Replică – răspuns al persoanei lezate la opiniile exprimate într-un material răspândit de mass-media;

[10] Scuze – declarație prin care persoana își exprimă regretul pentru injurie sau pentru informații despre viața privată şi de familie;

[11] Art. 7 alin. (8) al Legii cu privire la libertatea de exprimare: „Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru stilul umoristic şi satiric dacă prin folosirea acestuia nu se induce în eroare publicul în privința faptelor”;

[12] Art. 4 alin. (3) al Legii cu privire la libertatea de exprimare: „Pe lângă garanțiile prevăzute la art. 3, libertatea de exprimare a mass-mediei admite şi un anumit grad de exagerare sau chiar provocare, cu condiția să nu se denatureze esența faptelor”.